Jurnal de criza ziua 2

Azi dimineata la Medicover mi-a recoltat sange un baiat. De obicei erau numai doamne pe acolo, dar azi am fost surprinsa sa vad ca se ocupa de mine un flacau. Tinerel, subtirel, cu o pereche de ochelari “geeky” si cu un tatuaj pe gat. Niste litere chinezesti/japoneze. Un rebel. Probabil ca daca l-as fi vazut pe strada sau la metrou, n-as fi banuit ce profesie are.

Tipul, amabil (ca tot personalul de la “recoltari” – si il cunosc pe tot ca-s clienta fidela), mi-a luat delicat recipientul cu pipi (nu va oripilati – trebuia sa refac analiza dupa infectia de asta vara, nu?) si m-a invitat politicos pe scaunul de tortura.

- Ati mai avut probleme la recoltare pana acum?
- Nu, sunt obisnuita. Numai vedeti ca am venele ferfenita. Mi se recolteaza des ca-s anemica.

I-am aratat manutele si i-am spus “Intepati-ma unde e mai simplu”. Am niste vene vai steaua lor. S-a chinuit bietul de el, dar a lucrat atent si nu am simtit mai nimic (doar intepatura de rigoare). In 5 minute eram gata. Am regretat din nou ca nu mai au plasturi din aia cu ursuleti (cica nu mai lucreaza decat cu adultii si d’aia nu le mai aduc). I-am multumit, mi-a deschis usa politicos si mi-a urat o zi buna.

Nu stiu cu cat este platit sa faca jobul asta. Nu cred ca o suma fabuloasa. In mod sigur nu e o sluja prea placuta sa scormonesti dupa vene in fiecare zi. Eu n-as putea sa o fac. Dar el a fost amabil, a schimbat doua vorbe cu mine, m-a intrebat daca ma simt bine … fleacuri din astea.  Sper sa ramana asa (acum se vedea ca era la inceput).

[in continuare ma scoate din sarite procedura aia a lor cu "uitati, acesta este acul steril, acum il scot din ambalaj"; stiu ca asa este corect si sanatos, dar eu fix de acul ala ma tem ]

*************************************

E ciudat sa te plimbi cu metroul la 9 dimineata, dar in “sens invers”. Adica lumea alearga la job, eu acasa.

*************************************

Adineaori mi-a sunat telefonul si am tresarit pentru ca era un numar necunoscut. Zic ca poate e de la viitorul meu job si iau pixul sa notez adresa. Aiurea, era o duduie care ma sunase sa-mi prezinte o nemaipomenita oferta de la Raiffeisen in colaborare cu nu-stiu-cine, o asigurare nu-stiu-de-care. M-a bufnit risul. Nici ca se putea un moment mai bun.

- Doamna, eu tocmai am ramas fara job, vi se pare ca o asigurare e fix ce-mi lipseste acum?
- Deci sa inteleg ca nu sunteti interesata de aceasta oferta?
- NU.

************************************

Mi-am cumparat o varza din piata. Asta dupa ce saptamana trecuta am platit 3 lei pe o cutiuta cu salata cumparata de la un fast food de pe Iancului. Da’ ce, eu nu pot sa-mi fac? Ba pot, dar dupa ce o sun pe mama sa-mi spuna cum.

Ca mi-am dat seama ca nu stiu cum se taie varza (nu e alimentul meu favorit, nu m-am obosit sa-l gatesc, doar ca acum am pofte). Si mama, dupa ce mi-a povestit cum tocmai a fost un incendiu la ea in bloc si e plin de fum si apa pe acolo (OMG nasol moment, a ars o camera la etajul 5 si ei stau la 4), s-a apucat sa-mi explice cum sa tai perpendicular pe varza. Ca desteapta de fiica-sa nu stie. Si dupa ce tai varza sa o frec cu sare, ca sa se inmoaie si sa lase zama. Asta stiam. Ei, si cat mi se inmoaie varza, gen, eu am scris pe prea-minunatu-mi blog.

***********************************

Moment publicitar:  pentru ca m-am plans ca imi merge netu’ ca melcu cand doarme, am primit cu imprumut de la un prieten un supozitor din ala de la Vodafone, care imi va furniza internet in momentele cand iLink se supara pe mailurile furioase pe care le trimit catre ei si imi taie teava.

Intotdeauna am fost curioasa sa stiu ce fel de oameni se plimba pe strada la pranz, cand eu de obicei eram la serviciu. O vreme am trait cu impresia ca in timpul “orelor de program” (working hours adica) strazile sunt pustii si toata lumea presteaza de zor in campul muncii. Aiurea! E plin frate.

In primul rand sunt elevii care vin de la scoala sau care merg spre scoala (cei ce invata dupa amiaza). Sunt galagiosi, umbla de obicei in grupuri de fete sau baieti si sunt imbracati ori fistichiu, ori in niste uniforme oribile. Am vazut deunazi niste fetite ce purtau niste sacouri albastre absolut oribile.

Apoi sunt pensionarii care se plimba agale sau fac diverse comisioane pentru copiii lor sau pentru vecinii care lucreaza si nu au timp. De exemplu stau la coada la casieria Electrica. De fiecare data cand am platit lumina seara (intre 18 si 19) nu era nimeni la coada si casierele se plictiseau. Azi la pranz am stat vreo 20 de minute la o coada lunga. O cucoana cred ca avea de platit facturi pentru toate rudele si tinea coada in loc. Pe mine nu ma deranja, ca si asa n-aveam nici o treaba, dar s-a gasit o alta duduie sa comenteze pe sistemul “ce stai cucoana atata la ghiseu?”. I s-a raspuns spiritual-ironic  ”da’ ce, madam, stam la coada la carne si se termina?”. Ma amuza intotdeauna conversatiile “de coada”. O casiera lipsea si toata lumea vocifera. Biata femeie era la toaleta. Cand s-a intors era nervoasa, iar multimea se pregatea sa o linseze. Note to myself: daca tot ai raiffeisen online, plateste naibii facturile de acasa.

A treia categorie o reprezinta “producatoarele”. Ma iertati, dar alta denumire decenta n-am gasit pentru ele. Prestatoare de servicii suna cam pompos. In fine, domnisoarele respective se trezesc pe la pranz, se aranjeaza, se parfumeaza, isi pun toace, isi iau posetuta pe brat si pleaca la plimbare. Sau la shopping. Habar n-am. Ideea e ca am vazut vreo cinci pe Mihai Bravu. Si nici macar nu e o zona asa selecta. Am vazut-o chiar si pe Laura Andresan pe la Piata Muncii. Fusese la alimentara, vorbea la telefon cam tare, era imbracata in pantaloni de trening si arata foarte naspa (nemachiata, nearanjata).

Paranteza. S-a construit ditamai turnul de birouri in Piata Muncii. La parter au trantit un Mega Image. Mie mi se pare ca se potriveste acolo ca nuca in dud.

O categorie aparte de oameni care sunt pe strada la pranz o constituie cei care umbla dupa diverse acte si declaratii. Ii recunosti usor. Au foi in mana si vorbesc precipitat la telefon cu cineva (sef, partener, consoarta) caruia ii explica ca “mai au doar o fituica de luat”.

Si apoi eram eu. Care ma plimbam agale, in maieu si fustita, la sfarsit de septembrie. Categoria somer de lux. Deocamdata e bine.

O jumatate de luna perfecta in noaptea asta. Si un Mercur retrograd pana pe 29 septembrie. Am decizii de luat si nu e deloc o perioada prielnica.  Schimbarea a fost prea brusca si, ca un Taur tipic ce sunt, prima reactie a fost de respingere.

Si totusi, presimteam ca se va intampla ceva. Toata vara am fost agitata si chinuita de diverse probleme, medicale si nu numai. Ma apropii de sfarsitul unui ciclu de 7 ani, de o varsta rotunda. La 28 de ani am patit la fel. Schimbat job, schimbat barbat, schimbat mod de gandire.

Se termina o etapa din viata mea. Incerc sa gandesc pozitiv, sa iau partile bune din toata invalmaseala asta. Simteam oricum ca ma plafonez. Parca e timpul sa mai fac si altceva, mi-e dor de rapoartele mele in excel, de sedinte cu target, de atmosfera aia dintr-un departament comercial. Pana la urma eu sunt economista. Chiar si in firma de software unde am lucrat, tot de aplicatii contabile am avut parte. Poate de aia ma si pricepeam sa le explic.

Am fost joi in Pipera la doctor. Ma uitam la zecile de tineri iesiti la obisnuita pauza de tigara in fata cladirilor de birouri si pentru o secunda m-am imaginat acolo, imbracata in taior si cu un badge atarnat de gat. Nu e exclus sa se intample, desi imi va lipsi, probabil, atmosfera intima dintr-o firma mica, unde toata lumea cunoaste pe toata lumea si se mananca la gramada meniuri luate de la Sunny fast-food, unde un ursulet cu magneti se catara pe tevi, iar un pitic pazeste gradina.

Mi-e teama de ce va urma. Mi-e teama de reactiile mele, de dezamagirile inerente unei negocieri de salariu, de faptul ca s-ar putea sa-mi pice internetul fix cand vreau sa trimit un CV. Mi-e teama sa nu ma imbolnavesc din nou si sa fiu “between jobs”, adica zero asigurare medicala.

Dar pe de alta parte, abia astept sa vina si lucrurile bune (care vor veni, nu ma indoiesc de asta), abia astept sa-mi cunosc noii colegi, sa-mi cumpar haine noi (am eu un fix – cumpar ceva de fiecare data cand schimb jobul), abia astept sa-l cunosc pe urmatorul barbat din viata mea, abia astept sa-i povestesc prietenei mele ca am mai trecut de-o criza.

Va multumesc ca sunteti alaturi de mine si ca-mi tineti pumnii.

Absenta mea de pe blog se datoreaza in primul rand furnizorului meu de net, iLink pe numele lui, care refuza sa-mi livreze semnal de vinerea trecuta (desi abonamentul pe septembrie este platit in avans, of course). M-am imprietenit cu baietii de la call center care in fiecare seara imi recita poezia cu “se va rezolva in cel mai scurt timp cu putinta”. Drept pentru care fur net de pe unde apuc.

Ca sa stiti si voi cu ce ma mai ocup, aflati ca imi caut job. A ajuns criza si la mine. Asa ca, dupa depresia de rigoare, dupa toate boscorodelile pamantului, dupa ce m-am umflat de plans, mi-am scos cv-ul de la naftalina, l-am sters de praf si am inceput sa-l trimit in cele 4 zari via email. Cu Dumnezeu inainte, zic.

Ce se mai poarta pe la interviuri? Tot sacou si camasa alba? Cred ca trebuie sa ma tund si sa ma coafez.

PS Accept ajutor. Care aveti, care puteti.

Exista gesturi facute din prietenie. Cele pe care nu le astepti, dar care vin exact atunci cand ai nevoie de ele.

Exista apoi gesturi aparute din frustrare. Acelea pe care le facem ca sa producem rau sau ca sa atragem atentia cuiva. Cred ca in engleza termenul este “show off”.

Exista gesturi gandite si calculate. Exista gesturi spontane.

Astea sunt panseurile mele de duminica dupa amiaza. De fapt voiam sa va povestesc despre vineri noaptea cand eram cocotata pe masa din bucatarie, cu un laptop pus pe geam ca sa prind o retea nesecurizata de net (pentru ca mie nu mi-a mers ilinku’ again) si sa-mi pot culege recolta de aloe vera si dovleci din farmville. Trebuia sa fie un laptop movie night, dar eu am adormit spre sfarsitul celui de-al doilea film (The Ultimate Gift). Drept pentru care am vazut filme si dimineata. Cred ca a fost un gest spontan, zic.

Si uite asa se termina o saptamana cel putin la fel de proasta cum a fost cea din ianuarie cand m-am operat. Da’ daca n-am murit atunci, inseamna ca supravietuiesc si dupa asta.

Nu cred ca o sa fiu niciodata pregatita pentru o veste rea, oricat de previzibila ar fi. Asa cum nu o sa fiu niciodata suficient de puternica sau de desteapta astfel incat sa iau decizia perfecta si sa fac exact lucrul care trebuie dupa ce aflu o veste proasta. Poate altii pot.

La mine de obicei se intampla cam asa: mai intai sunt naucita si ametita, cu un pre-atac de panica. Urmeaza faza in care boscorodesc, plang si ii urasc pe toti ceilalti care nu au patit ca mine. Dupa ce ma racoresc, urmeaza atacul de panica “aoleu, dar ce o sa fac, cum o sa ies din asta, o sa moooor, gata, se fini la comedi“. Ei, si abia dupa ce imi fac tot numarul, incep sa gandesc limpede si sa ma gandesc la o solutie normala. Asa functionez eu. Nu sunt deloc genul care cade in fund, apoi in secunda doi se ridica, se sterge frumusel de praf si spune “oops, m-am murdarit putin, ia sa vedem cu ce ma pot sterge“. Ii invidiez pe cei care pot face asta. Eu nu pot si nu stiu de ce asteapta lumea asta de la mine!

Ca sa va faceti o idee: a durat aproape un an din momentul cand am aflat de fibrom pana in momentul operatiei efective … A trebuit sa trec prin toate etapele.

Acum sunt in faza in care boscorodesc. Nu ma pricep sa injur, nu pot sa ma imbat pentru ca nu beau alcool, nu am la cine sa ma duc si sa ma vaicaresc (toata lumea are probleme, de ce i-as plictisi cu ale mele?). Solutia normala exista, numai ca nu e atat de simpla. Iar eu, dupa cum spuneam, nu sunt capabila sa functionez la parametri normali dupa ce primesc vesti nasoale. Care vesti vin oricum intr-o luna in care nimic nu mi-a mers bine si dupa o vara chinuita. Urmeaza atacul de panica si apoi trezirea la realitate. ‘ai de capu’ meu!

*******************************

Mai, voi stiti cat costa sa pui flecuri la 3 perechi de pantofi la Obor? 55 de ron! Na idee de afaceri pe criza asta … Nici macar mesterului nu-i venea sa creada ca dau atatia bani ca sa repar ceva.

Ma duc sa mai plantez niste grau in farmville. Brb.

… ce sa scriu aici. N-am abandonat jurnalul, dar nu s-au intamplat lucruri demne de mentionat.

Am mai avut ceva probleme medicale (de fapt problemele de peste vara inca imi mai dau de furca. Enervant, dar incercam sa supravietuim. Deja stiu ce trebuie sa iau, asa ca nu mai intru in panica de fiecare data.

Ma joc in disperare Farmville pe Facebook. Cultiv in fiecare seara cate ceva si primul lucru pe care il fac dimineata la 7 este sa deschid calculatorul si sa vad ce-a mai crescut si ce am de recoltat! M-am tacanit total, stiu, dar jocul asta ma elibereaza de stres. In plus i-am convins si pe altii sa joace, asa ca am cu cine discuta pe tema asta (chiar si la carciuma ). Imi imaginez cum se aude din afara o discutie de genul: “auzi, tu ce-ai mai cultivat?”, “eu mi-am luat tractor”, “e mai rentabil bumbacul?”, ”mai am nevoie de un cires si un mar ca sa castig un premiu”. Si tot asa.

Azi a inceput scoala. Aglomeratie mare de masini pe Vatra Luminoasa. Parintii si-au dus copii la scoala. In curtea scolii, in loc de discursul obisnuit al directorului care anunta clasele, avea loc o slujba religioasa. Mi s-a parut total deplasat, chiar daca astazi a fost sarbatoare (Inaltarea Sf Cruci). Si daca nu sunt toti copiii ortodocsi, de ce ii obligi sa asiste la o slujba lunga si plictisitoare??? In fata scolii paznicii si femeile de serviciu descarcau niste cutii cu iaurt/lapte Fulga. Operatiunea “cornul si laptele” probabil.

Despre prima mea zi de scoala am scris anul trecut. Anul asta chiar nu am mai simtit mare lucru. Poate si pentru faptul ca azi a fost 14 septembrie si nu 15. Singurul lucru care mi-a trecut prin cap in timp ce mergeam spre birou a fost ca, daca as fi nascut la 27 de ani, astazi mi-as fi dus copilul la scoala.  Stranie senzatie! 

Am bagat sandalele si papucii in cutii. Am scos pijamalele mai groase. Mananc prune si struguri. A venit toamna.

Ce mai fac:

- am fost sambata seara la Urban Soup Night in Parcul Tineretului, dar duminica nu am avut net acasa, asa ca nu am putut sa scriu si sa pun poze in timp util. Am stat putin de teama sa nu ma prinda ploaia/furtuna anuntata cu surle si trambite la meteo. Nu m-a prins. Am mancat minestrone, am salutat lumea cunoscuta, am donat banuti pentru spitalul de copii “Grigore Alexandrescu” si am primit o buburuza. Din pacate nu am prins dansurile irlandeze si nici busiturile blogerilor cu masinutele. Dovada ca am papat supa (click pe poza pentru mai multe):

- am subscribe to comments multumita lui iLL. Tot el a facut ca gravatarele sa fie vizibile si comentariile sa poata fi editate (daca ati scris ceva gresit). Am inceput sa ma imprietenesc cu google analytics. N-a fost dragoste la prima vedere, dar acum ne suportam reciproc.

- am invatat cuvinte noi zilele astea: prelungitor shuco (ma rog, am aflat ca asa ceva imi trebuie pentru o masina de spalat – acu’ trebuie sa cumpar unul) si histerosalpingografie. Asta din urma e bun pentru un spelling contest la americani. Eu nici acum nu pot sa-l pronunt cum trebuie! Doamnelor, daca stiti ce inseamna FARA sa intrebati pe google, va compatimesc si va inteleg. Si voi pe mine  Daca nu stiti ce inseamna, va doresc sa nu aflati niciodata.

- cred ca n-as putea niciodata sa lucrez pentru o firma care recupereaza credite/datorii. A suna lumea si a cere bani e un job ingrat. Mai ales ca toata lumea promite ca “va plati”. Candva.

Si cand ma gandesc ca era o perioada cand problemele mele majore erau ca mi se ardeau becurile (in continuare se ard) sau ca ploua cand spalam eu geamurile …

Eu cand aud de un festival al berii (indiferent de ce fancy name are el – ca de exemplu Tuborg Green Fest), ma gandesc la multe terase adunate la un loc, pline de oameni de toate varstele, unde se vinde bere de mai multe feluri (sau nu), “traditionalii” mici si carnati facuti pe gratarele pline de fum si la ceva muzica ce se aude undeva in fundal.

Ei bine, se pare ca eu am imaginea idilica a evenimentului. Ce era aseara in Parcul Izvor n-avea legatura cu nimic din ce credeam eu. Erau niste concerte pline de lasere si, cred, ca undeva in fundal se vindea si niste bere. O mare de oameni se afla si in afara gardului, si inauntru. Intrarea la concerte se facea printr-o poarta care semana foarte tare cu o vama: controale in genti si controale corporale facute de niste agenti de paza foarte zelosi. Eu ma intreb acum, daca tot erau atat de constiinciosi, de ce nu verificau si buletinele?? Parca era interzisa vanzarea bauturilor alcoolice la tinerii sub 18 ani Eh, hai sa nu fiu (prea) carcotasa. Just a thought: daca era o singura poarta de acces (prin care se facea si intrarea, si iesirea), in caz ca se intampla ceva inautru (Doamne Fereste!) mi se pare ca evacuarea s-ar fi produs pe sistemul cine reuseste sa calce mai multa lume in picioare. Cred ca am eu o fobie fata de locuri aglomerate …

M-au enervat foarte tare restrictiile: nu ai voie sa vii cu mancare si bautura de acasa. Jeez, de parca ma apucam sa vin cu sendvisurile cu parizer taranesc si m-as fi apucat sa le mananc tacticoasa in mijlocul harmalaiei de acolo!!! Sau as fi venit cu oala de sarmale dupa mine … Ce-i drept, aveam 3 piersici in geanta, recunosc! Oricum, ma indoiesc ca toata pustimea prezenta are obiceiul sa plece cu mancare de acasa cand vine la concerte in aer liber … Chiar, voi cand plecati in oras, pe la concerte, la dans, luati mancare in ghiozdan?

Apoi restrictia referitoare la aparate de fotografiat profesionale sau semi-profesionale. Asa, si daca faceai niste poze in multimea aia ce dracu puteai sa faci cu ele??? Sau se petreceau cine stie ce ritualuri secrete inauntru si nu trebuia sa le afle restul tarii??? Scena era oricum departe. Adica e ok sa lasi copii de 14 ani sa intre si sa bea bere, dar nu e ok sa pozezi niste lasere.

Ma rog, pana la urma n-am mai intrat. Oricum muzica nu era pe gustul meu. O bere pot s-o beau si in alta parte. Asta daca as bea bere …

I guess I’m getting old …

De cand am mutat blogul pe domeniu propriu ma tot chinui sa vad cine-l viziteaza. Am dat drumul si la indexarea google (care era oprita pe blogul vechi), curioasa fiind sa vad cam cata lume ajunge aici cautand diverse (pana acum procentul e foarte mic, deci in continuare ma citesc cunoscutii). Dar o sa scot indexarea in curand pentru ca am vazut niste keyword-uri dubioase deja.

Problema e ca nu reusesc sa ma obisnuiesc fara acel “Blog stats” de la wordpress. Am incercat sa-l instalez ca plugin, dar se pare ca pe versiunea asta noua nu functioneaza. L-am sters. Mi-a pus iLL codul de la google analytics, dar nu ma pot obisnui cu statisticile alea. Nu vreau sa stiu cu ce browsere se navigheaza (daca se vede aiurea blogul intr-unul dintre ele o sa-mi spuneti voi si o sa remediez), vreau sa stiu doar cati oameni au intrat pe blog si de unde vin.

Intrebarea mea: ce folositi voi, cei cu blog pe domeniu propriu, pentru masurarea traficului? Ce imi recomandati?

Si inca o rugaminte mare: va rog sa schimbati adresa blogului meu in blogroll-ul vostru (cei care ma aveti). Blogul cel vechi se va inchide.

Multumesc!