Sunt de parere ca jurnalul asta s-a cam saturat de posturi suparate si depresive. Uneori am tendinta sa vad lucrurile mai negre decat sunt in realitate. Si in plus, s-au suprapus mai multe treburi urate, in sensul ca nu numai profesional sunt varza, ci si personal. Dar sa trecem putin peste. Saptamana asta am facut si altceva decat sa merg la interviuri si sa-mi urlu frustrarile prin cele 4 zari, via blog bineinteles.

Am vazut un film la noul Cinema City de la AFI Palace Cotroceni, si anume mult discutatul 2012. Trambitat, laudat, cu un buget de nush cate catralioane de dolari este, de fapt, o poveste ce cuprinde laolalta cred ca toate cliseele pe care le-am vazut vreodata in filmele americane. Efectele speciale sunt spectaculoase intradevar, dar nu merita sa stai in sala 2 ore jumate decat daca esti pasionat al genului SF sau daca te-a invitat cineva si oricum nu ai altceva mai bun de facut (cazul meu). Este de preferat ca la filmul asta sa mergi in gasca pentru a putea comenta dupa vizionare toate balariile pe care le-ai observat. Ca de exemplu:

desi toata lumea este acoperita cu cenusa de la cladirile prabusite, presedintele american (care e negru btw …) are camasa alba, impecabila …

desi e sfarsitul lumii, toate comunicatiile functioneaza impecabil. Ma gandesc ca la noi, dupa un cutremur de 6 grade, nu mai poti vorbi la mobil vreo ora …

pana si pentru construirea unor nave cu care sa scape de prapad, americanii apeleaza la poporul prieten chinez, care termina lucrarea in timp record, evident

masina cu care scapa eroul principal are nemaipomenita capacitate de a evita toate craterele, toate gropile, toate chestiile care cad de sus etc si de ajunge cu succes direct pe pista aeroportului.

Ma rog, sunt nenumarate clisee … familia americana tipica – divortati, cu 2 copii care se plimba de la unii la altii, ea maritata ulterior cu un tip cu bani, dar tot pe “tatal copiilor” il iubeste, bla bla-uri din astea. Faza amuzanta e ca langa mine s-a asezat un nene putin cam habotnic, care venise sa vada “sfarsitul lumii si mesajul domnului nostru Iisus Hristos”. Ce-o fi inteles el din film, nu stiu

Tot saptamana asta am ajuns si la patinoar (cel de la AFI Palace e acoperit). Nu mai fusesem de 2 ani si am avut emotii cand am intrat pe gheata. Dar dupa 5 minute de incalzire, a fost ok. Am facut febra musculara, dar a meritat. Miscarea face bine la creieras. O sa ma mai duc.

Sambata noapte am jucat poker la ziua lui LeX. A fost pentru prima data in viata si am beneficiat de norocul incepatorului. Am castigat 2 maini babane, una cu ful, alta cu chinta si m-am umplut de bani (pacat ca erau d’aia de monopoly ). A fost foarte fun, dar nu cred ca mi-ar placea sa joc pe bani reali.

Azi am facut clatite. Mi-am cumparat faina dietetica din macinis integral si au iesit mai inchise la culoare (cam ca alea de la Mega Image – Belu’ stie), dar foarte gustoase.

Maine iar am un interviu la dracu-n praznic prin Pipera city. Cred ca pan’ la urma ma fac corporatista.

Nici nu stiu sa descriu foarte bine starea mea din ultimele zile. Nu cred ca sunt doar furioasa, ci si incredibil de dezamagita.

Sunt furioasa pentru ca n-am stiut sa-mi aleg o meserie banoasa, pentru ca am acceptat prea multe slujbe conjuncturale si prost platite (pe ideea ca “trebuie sa am serviciu si sa platesc chiria”), sunt furioasa ca e criza, sunt furioasa ca e sfarsit de noiembrie si urmeaza niste luni “moarte” pe piata muncii, sunt furioasa ca platesc chirie, sunt furioasa ca trebuie sa ma descurc singura, sunt furioasa pentru ca am facut compromisuri.

Sunt dezamagita pentru ca singura oferta primita in 2 luni si ceva de cautari este sub asteptarile mele cele mai pesimiste. Dar pentru ca suntem in plina iarna si pe mine ma costa sa stau in Bucuresti minim 10 milioane pe luna (asta in conditiile in care nu mananc nimic si nu ies din casa deloc), ar trebui sa o accept. N-am putut sa dorm toata noaptea gandindu-ma daca chiar e cazul sa mai raman in Bucuresti, avand in vedere ca nu ma mai pot intretine singura decat la limita saraciei. Ma asteapta cel putin un an de restrictii si sacrificii si nu stiu cata putere mai am.

Simt ca fac pasi inapoi. Simt ca nu mai pot. Simt ca trebuie sa-mi accept esecul si sa plec din orasul asta blestemat.

Pentru ca nu am timp. Pare ciudat, avand in vedere statutul meu de neamploaiata ( ), dar chiar sunt bizi zilele astea.

- saptamana asta sunt in Bucuresti, mi-am programat interviuri si alerg prin toate colturile orasului. Maine, de exemplu, trebuie sa ajung pe strada Tipografilor, care e la cuca macaii si evident ca nu circula nici un autobuz pe acolo. Mersul pe jos face piciorul … obosit.

- am votat. Daca tot m-am nimerit in orasul de domiciliu in ziua alegerilor (chestie care nu s-a mai intamplat de vreo 15 ani), am zis sa pun si eu stampila pe un buletin de vot. M-am trezit chiar de dimineata cu ocazia acestui moment festiv, asa ca pe la 10 si un sfert eram in cabina. O treaba ciudata a fost sa intru dupa 20 de ani in scoala generala unde am invatat. Yes, I’m THAT old   M-am mirat ca era multa lume la vot, mai ales ca era foarte devreme. Daca eram in Bucuresti, probabil ca nu as fi votat pentru ca nu as fi avut rabdare sa stau la cozile de la “sectiile speciale”. La turul doi probabil ca nu o sa ma duc.

- odata la 5 ani aflu si eu cam ce orientari politice au prietenii mei Si sunt surprinsa in multe cazuri. Prefer sa fiu diplomata si sa tac in continuare pentru ca e samanta de scandal. Accept cam orice, dar trag linie la vadim si la becali. Eu credeam totusi ca s-a depasit faza fsn-taranisti, cand optiunea politica putea sa fie motiv de divort Na, ce faci cand consoarta/consortul voteaza altfel decat tine? Ii mai dai mancare calda?

- saptamana asta cheltui bani (pe utilitati, nu va ganditi la shopping de mall), asa ca sunt prost dispusa. Pot fi imbunata insa cu putin alcool si-o prajitura.

Scriu rar in ultima vreme. Desi petrec zilnic ceva timp la calculator, evit sa postez in jurnal. Starile mele sunt fluctuante. Cand sunt vesela ca gasesc un job misto si am unde sa trimit cv-ul, cand sunt in culmea disperarii ca respectivul cv zace “nevizualizat”. Uneori sunt optimista si ma gandesc ca, in scurt timp, o sa ma plang ca nu mai am timp de nimic din cauza serviciului( ), alteori imi imaginez cele mai sinistre scenarii despre ce se va intampla cand mi se vor termina banii.

De aici lucrurile se vad altfel. Mult mai negre si statice. Desi sunt conectata la informatii, parca mi se par indepartate si nesemnificative. Greva de la metrou, traita oarecum in direct pe twitter (ce dubios suna), mi s-a parut o chestie din categoria “se intampla la altii”. Devin provinciala

Am senzatia ca toti prietenii mei din Bucuresti au o viata cu totul si cu totul speciala, desi stiu sigur ca in afara de job, mers prin haos (aka traficul bucurestean) si, eventual, stat la calculator seara, nu face nimeni mare lucru (daca va apucati sa-mi povestiti cum iesiti voi in fiecare seara la teatru, la film sau la crasma de cand am plecat eu, va jupoi :P ). Acum 2 luni cam asta era si viata mea.

Exista totusi si o parte buna in toata povestea asta. Ma trezesc ca boierii la 9 (am tot crescut ora asta … initial era 7, apoi 8 …), mananc ciorba calda in fiecare zi, iar maica-mea a facut anul asta niste castraveti murati … o nebunie!!! Nici prea sarati, nici prea acri, suficient de tari … Omg, imi ploua in gura desi tocmai am luat o portie la pranz.

Ieri la petrecerea de 6 ani a nepotelei, m-au intrebat doua mamici de ce nu fac si eu un copil. Ce mai astept?? Niciodata n-am un raspuns pregatit pentru asta si ma enervez de fiecare data. Daca spun ca nu vreau copii, fac ochii mari si incep sa-mi laude beneficiile maternitatii, ca agentii de asigurari care vor sa-ti vanda o polita. Daca spun ca nu pot avea copii, mi se serveste ori o portie de compasiune fortata, ori o poveste despre un cuplu care a adoptat si “uite ce fericiti sunt”. Daca le spun adevarul, nu ma crede nimeni. Asa ca de obicei tac. Eu, care sunt cea mai vorbareata persoana pe care o cunosc

Si cam atat. N-am ce sa va povestesc. Viata de somer e boriiiiing.

Aveti grija de voi si de slujbele voastre Macar sa am de la cine ma impumuta cand oi ajunge la fundu’ sacului

Am uitat sa va spun cum incurajeaza statul (reprezentat de autoritatile locale din Braila) somerii.

Pai in calitatea mea de proaspata beneficiara de indemnizatie de somaj, pot sa primesc suplimentar 15 kilograme de faina si 4 de zahar. Daca gasesc un investitor strategic care sa vina cu niste ulei, ma pot apuca de facut gogosi! Ma gandesc ca si altii vor face asta, nu?  Iar orasul asta o sa miroasa a prajeala de la 2 kilometri   Simt ca o sa ma umplu de bani ca de bube dulci

In alta ordine de idei, va multumesc tuturor pentru comentarii si incurajari si va doresc sa nu ajungeti niciodata in situatia asta!

Oficial, de azi numarul somerilor este mai mare cu cel putin 1.

Dupa ce am stat 3 ore la o coada formata in procent de 80% din femei, fiecare cu povestea ei, am reusit sa-mi depun dosarul pentru ajutorul de somaj. Am intrat in sistem si am marit rata somajului ce va fi publicata luna asta prin ziare.

Procesul in sine este greoi (cam jumatate de ora de persoana), cu multe hartii de verificat si semnat, asa ca se asteapta mult. Si se deapana povesti. Femei de varste diferite, cu ocupatii diferite, cu rate la banci sau cu “doar un an pana la pensie“. In Braila s-a inchis un supermarket (PIC) si toate angajatele de acolo si-au pregatit dosarelul. Altcineva povestea ca nu a mai luat salariul din aprilie si angajatorul nu platise nici contributia la somaj. Fel de fel de situatii. Un domn venise sa ia somaj, desi el plecase din firma “cu acordul partilor”. I s-a explicat ca asa nu are nici un drept.

Langa mine s-a asezat un nene de la tara care mirosea a transpiratie. Ma joc cu mobilul, trimit mesaje, ma enerveaza sa astept in picioare. Dupa o jumatate de ora nenea renunta. Am aflat de la el ca a platit 15 lei pentru o adeverinta medicala. Eu am luat-o gratis de la medicul de familie. Stii, nu poti sa iei indemnizatie de somaj daca nu esti sanatos tun si apt de munca.

Am intrat in biroul de depuneri cu teama. Pe adeverinta primita de la angajator era trecuta gresit seria buletinului (era de la cel vechi) si eu nu observasem asta decat dimineata, cand am mai verificat o data actele. Noroc ca identificarea se face, de fapt, dupa CNP. Doamna de la “primire acte” e calma si amabila. Imi spune cu zambetul pe buze ca pentru toata activitatea mea de dupa anul 2002 trebuie sa aduc adeverinte de la firmele pe unde am lucrat. Ca ei nu au evidente or something. Bine, dar cartea de munca? Nu e suficienta, trebuie si adeverinte. Eu stateam ca proasta pe scaun si nu pricepeam nimic. Si ce se intampla daca nu am adeverintele? Pai nu putem sa va consideram vechimea de 10 ani, ci doar de 6. Adica nu se adauga procentul de 7%, ci doar 5%.

Sa explic nitel: indemnizatia de somaj se calculeaza ca 75% din salariul minim pe economie (75% x 600 = 450 RON) plus un procent in functie de vechime, aplicabil la media salariului brut pe ultimele 12 luni. Procentul poate fi 3, 5, 7 sau 10%. Eu muncesc cu carte de munca din 1997, deci dupa matematica mea am 12 ani de vechime. Dupa calculele lor, am doar 6!

Nu scrie absolut nicaieri (nici pe internet, nici pe afisajele de la AJOFM) ca trebuie sa aduci adeverinte de la firmele unde ai lucrat dupa 2002. Nu mi-e clar nici motivul.

In fine, ideea e ca nu aveam nici un chef sa alerg prin Bucuresti pe la vreo 4 firme dupa niste adeverinte stupide si apoi sa stau din nou 3 ore la coada pentru depunere acte. Diferenta de bani e aproximativ 30 de ron. Pe care i-am pierdut si habar nu am de ce.

Pana la urma mi s-a dat un carnet de somer, pe care trebuie sa-l vizez lunar. Iar banii vin abia la sfarsitul lui decembrie, prin posta. Pana atunci trebuie sa ma descurc cum pot in viziunea lor. In ziua cand am eu programare la viza cica mai vin inca 250 de oameni. Va fi interesant.

Deci dupa 12 ani de munca si de cotizat la stat, mi se da inapoi un mare fis. Diferenta intre mine si un muncitor necalificat e de sub o suta de lei la indemnizatia de somaj. Penibil.

Mda. Si cam asa cu protectia oferita de stat. Criza se vede nasol de tot pe holurile AJOFM Braila. Iar la Bucuresti, cineva se joaca de-a guvernul si de-a alegerile.

Nu m-a doborat criza. Inca.

Doar ca cel mai neserios provider de internet m-a privat DIN NOU vreo 3 zile de placerea unei legaturi cu lumea inconjuratoare. Adica tot weekendul. Fix atunci cand aveam treaba cu el, cand trebuia sa ma documentez pentru niste articole, cand aveam de descarcat o tona de minuni care veneau la pachet cu un sql nu-stiu-de-care si cand aveam de cules niscaiva recolte prin farmville. Noroc ca am avut un vodafone imprumutat, cu care mi-am rezolvat urgentele si care mi-a oferit doza de net in momentele de sevraj.

Apoi am plecat din Bucuresti. Am lasat capitala pentru orasul de pe malul Dunarii. Pe care, de fapt, n-am apucat s-o vad, pentru ca aici am dat de un calculator cu conexiune la internet si m-am lipit dragastoasa de el, ca fumaciosu’ de-o tigara. Gen. Sunt la concurenta cu tata, care imi da tarcoale si caruia i-am dat meditatii despre cum sa trimita un email pe yahoo in schimbul unui supliment de 2 ore la tastatura

Nu stiu cat mai stau pe aici. O saptamana, o luna, un an. Dar deja mi-e dor de garsoniera aia prapadita si fara balcon si mi-e dor de gigel (caruia i-am pus un windows nou si merge brici – pot chiar sa ma joc Cafe World pe el ). Mi-e dor de caloriferul meu cald pentru ca aici e centrala defecta si e frig in toata casa. Asa ca pana maine nici apa calda nu e.

Si sa nu uit. Azi mi-am facut de cap prin vecini. Luati de cititi prostiile care imi trec mie prin cap cand nu sunt pe bloaga mea si am senzatia ca nu ma vede nimeni. Sa-mi fie rusine. Vreo 5 minute.

De cateva zile fac socoteli. Dar e greu sa rezolvi ecuatii cu prea multe necunoscute, iar eu n-am stralucit niciodata la matematica. Incerc sa estimez cam de cati bani am nevoie ca sa locuiesc in continuare in Bucuresti. Da’ cum naiba sa obtin un rezultat pozitiv in conditiile in care cheltuielile se duc in sus, iar veniturile se duc in jos, tinzand catre zero.

Simplificand problema, avem 3 variabile: cheltuieli, venituri, timp. Veniturile sunt fixe (de fapt limitate). Cheltuielile ar trebui sa fie egale cu veniturile. Si apoi avem cheltuieli fixe si variabile. P’alea fixe le-am pus pe hartie. A trebuit sa pun si mancarea tot aici Desi mi-ar placea s-o fac variabila Trebuie sa iau in considerare si cheltuieli neprevazute. De exemplu, vanzatoarea de la farmacie mi-a vandut cea mai scumpa echinaceea din magazin. Impreuna cu o vitamina C, a costat 62 de ron. Dar macar sper sa nu ma imbolnavesc de gripa, desi imi curge nasul.

Pe ce-as mai putea sa dau bani? Pe transport. Ratb, metrou, chiar si taxi, ca doar n-o sa ma inchid in casa. Si frica mea colosala de intuneric nu se vindeca odata cu dobandirea statutului de casnica Ma plimb cat pot de mult pe jos, dar la un interviu in Pipera nu pot sa ma duc in adibasi si sa ajung acolo obosita si ciufulita dupa o ora jumate de mers …

Ma tot gandesc de unde sa mai fac economii, la ce sa mai renunt. Nu pot sa renunt la sapun, sampon, pasta de dinti, detergent. Pot sa cumpar unele mai ieftine. Haine, pantofi – nu se mai pune problema. Filme, concerte, iesiri la restaurant – hmmm, oricum nu prea ieseam.

Dar timpul? Sa socotesc o luna, 6 luni, 1 an? Cum sa fac imparteala?

Imi da cu virgula.

PS Ce, iar sunt obscen de sincera? Nu v-ati obisnuit deja? Da, da, stiu, o doamna nu vorbeste despre sex sau despre finantele proprii. Dar pe timp de razboi (ce altceva e criza asta?) e permis orice.

E o reclama la un sampon ce ruleaza de nshpe ori pe zi la televizor, cu o tipa care se plimba fluturandu-si parul (superb coafat, ce-i drept) prin oras si un june prim ce se uita cu ochi blegosi la ea, dorindu-si instant sa o … ia de nevasta Doar pentru ca s-a spalat pe cap cu samponul minune. Sau doar pentru ca are par frumos. Nu se intelege foarte bine.

Ei bine, intrigata de problema si intr-o pauza de citit sql for dummies, am efectuat un sondaj fulger printre masculii feroce din lista mea de messenger: “ma, pe tine te atrage parul unei tipe?”. Ma rog, am intrebat pe unul, dar am eu senzatia ca vorbea in numele unui grup mai mare.

Raspunsul a fost surprinzator de previzibil si ar trebui sa fie luat in seama de creativii din firmele de publicitate. In principiu, barbatii se uita si la par, dar prefera clasicele tite si clasicul fund, eventual intregul ansamblu sa nu fie pe sistemul gabarit depasit.

Concluzia mea a fost ca degeaba bag eu bani in sampoane scumpe si balsamuri, poate ar trebui sa ma reorientez catre un sutien push up. Si pot sa ma tund linistita. Atata timp cat am un tricou decoltat.

Desigur, daca exista printre cititorii mei vreun domn bine care e fascinat in primul rand de cosite, il rog sa-mi spuna. Ca sa simt si eu ca nu pierd aiurea  o juma’ de ora intinzandu-mi parul cu peria sau spalandu-mi parul cu un sampon de 600 de mii (balsam included, si nu e ala din reclama ).

De fiecare data cand am ramas fara job (ca s-a mai intamplat in trecut), mi s-a recomandat sa ma apuc de vanzari sau de contabilitate.

Invariabil, 90% dintre cunoscutii mei imi arunca in ultimele zile intrebarea “da’ de ce nu te angajezi in vanzari?“, iar maica-mea ma intreaba de ce nu tin contabilitatea la cateva firme “ca doar am terminat ASE-ul“. De parca oricine poate sa vanda orice si oricand, iar ASE-ul e fabrica de contabili.

Asta e din categoria “vezi sa trimiti si tu niste cv-uri” ce mi se servea cu generozitate acum o luna.

Nu ma intreaba nimeni daca ma pricep la vreuna din activitatile mentionate. In definitiv, cat e de greu sa vinzi? Eu ma pricep la toate.

Ma plangeam ieri ca ma evita prietenii. Cred ca o sa incep sa-i evit eu pe ei.

Eu imi doresc in continuare sa castig la loto si sa ma retrag pe o insula tropicala, cu un mascul si o carte buna. Fitze de somera