Sfarsitul anului trecut si inceputul anului asta le-am petrecut muncind. La modul cel mai istovitor cu putinta. Mi-am sacrificat serile, noptile, weekend-urile pentru ca voiam sa termin niste rapoarte gigant care mi-au fost cerute si care se tot modificau in fiecare zi. Ca un mester manole corporatist.
Sincer, nici nu mi-am dat seama ca au trecut 6 saptamani, ca am slabit 2 kilograme si ca arat trasa la fata. Munceam ca disperata pentru ca voiam sa fac impresie buna, pentru ca mi-era frica de somaj, pentru ca mi se parea mie ca asa trebuie. Impresie foarte buna nu am facut, pentru ca sefului nu i-a mai placut moaca mea obosita si stresata de noptile nedormite si mancatul pe sponci. Mi-a criticat toate rapoartele cu niste motive de toata jena (“nu’s gresite, da’ nu-mi plac”) si mi-a dat si mai mult de lucru.
Intre timp organismul meu a inceput sa traga semnale de alarma. Nu ma simteam deloc bine, asa ca m-am dus la doctor. Am platit ecografia din banii mei, desi angajatorul promisese servicii medicale gratuite. Nu e ceva grav, dar trebuie sa monitorizez situatia. Stii, asa incepe … o formatiune neobisnuita pe ficat. O ignori pentru ca nu te doare.
Nici macar banalele analize de medicina muncii nu mi le-au facut. Acel control anual despre care se tot vorbeste la televizor zilele astea si cu care se lauda marile corporatii e, de cele mai multe ori, o discutie cu un medic plictisit care te intreaba ce boli ai mai avut, iti ia tensiunea si, in cazuri exceptionale, iti recomanda niste analize de calciu si cretinina serica. Si chiar daca ai hemoglobina scazuta, tot o sa-ti puna parafa cu “apt de munca”. E treaba ta daca te tratezi mai departe.
Si timpul trece, stresul se acumuleaza pentru ca e criza si nu sunt locuri de munca. Pe zi ce trece lasi mai mult de la tine, stai mai mult peste program si speri ca pana la urma toate se vor termina. Nu se termina, vin alte sarcini, alte proiecte si iar amani vizita aia la doctor. Na, doar n-o sa te deranjezi pentru o durere de cap, o ameteala sau o stare de oboseala generala. Iei niste vitamine si gata.
Acum cativa ani am lesinat la birou. Eram stresata si nemancata, aveam un sef care-mi cerea toata cacaturile, n-aveam timp nici sa fac un pipi. O luna mai tarziu imi schimbam jobul, chiar daca salariul era putin mai mic. Atunci am avut noroc ca am gasit repede. Dar acum?
Nici nu stiu cine e mai vinovat in toata povestea asta: angajatorul care ma incarca prea mult si prea din scurt sau eu, care nu pun piciorul in prag si nu-mi iau pauze deloc. Azi, de exemplu, nu m-am ridicat de la calculator decat o data ca sa merg la toaleta. Si iar am sarit peste pranz. Pentru ca mi-e frica. O singura vorba a unui sef cu toane, ma readuce la stadiul de somer cu diploma. Nu e simplu deloc. Nici nu-mi dau seama cum ma imbolnavesc cate un pic in fiecare zi. La naiba, doar nu dau cu sapa, am serviciu de doamna, stau pe scaun si ma uit la un “televizor”, nu? 
Ce poate fi asa de obositor?
Ma gandesc ca e atat de simplu sa devii o “stire” … Asta daca ai “norocul” sa mori la serviciu. Eu daca mor acasa, nu stie nici dracu.
Am scris postul asta ca sa ma trezesc. Nu merita nici un job genul asta de sacrificiu prostesc. Cu atat mai putin al meu, chiar daca alternativa e somajul. Undeva trebuie sa existe o firma serioasa care sa aiba nevoie de serviciile mele. E 15 martie si eu n-am semnat nici un contract. Lucrurile se misca greu la marile corporatii. La angajare s-au cacait 5 persoane sa ia o decizie. De ce ar fi acum lucrurile diferite?
M-am simtit ca la o petrecere din liceu 
), 
