“Drumul pinguinilor” e verde acum. Un verde crud, de primavara, pe care il privesc cu nesat dimineata  in drum spre birou. Stiu ca pentru urmatoarele 8-9 ore o sa stau intr-o cutie sinistra, fara lumina naturala, si de aceea incerc sa imi iau “doza” de proaspat. Cineva a avut ideea de a pune bancute pe trotuar. Ma intreb cine are chef sa stea si sa “admire” masinile ce trec in viteza pe DN1, undeva intre Piata Presei si Fantana  Miorita, in zgomot si poluare … Pe acolo nu trec decat corporatisti grabiti.

Singura chestie pozitiva legata de jobul meu, care ar putea intra chiar la capitolul beneficii, este apropierea de parcul Herastrau. De cand s-a facut vremea frumoasa afara, trec aproape zilnic prin parc si imi fac plimbarea de jumatate de ora. Ascult muzica din casti si privesc veveritele (da, exista) sau multimea de tineri de toate varstele pe role sau pe biciclete. Mi se intampla sa-i vad si pe cei 2 pauni infoiati – cel alb, imperial, e superb. Ma relaxeaza enorm traversarea parcului.

Dimineata am zarit din autobuz un tatic sexy pe bicicleta. In spatele lui, pe o bicicleta mai micuta, era o pustoaica de vreo 9-10 ani, cu ciorapei albi si codite. I-am urmarit de la Obor pana la Perla, pe Stefan cel Mare (cam 4 statii lungi). Asta ca sa-ti imaginezi cam cat de repede merge autobuzul la o ora de varf  Mergeau cu bicicletele pe trotuar. Din cand in cand ii depaseam, dar apoi autobuzul se oprea in trafic si ii vedeam din nou. Am parcurs distanta in acelasi timp cu ei. Tatal grijuliu se uita in spate sa se asigure ca fetita e in regula. Mi s-a parut asa de frumos sa-i vad mergand impreuna … Incep sa-mi placa biciclistii. 

In ultima vreme merg mult pe jos. Treaba asta ma oboseste, dar  imi da pofta de mancare si de somn. Dorm neintoarsa si fara vise.

Nu plec nicaieri de 1 mai. E doar un weekend obisnuit anul asta. Ma oftic doar ca n-am o zi libera in plus.

And that’s all, folks!

xo xo

Pentru ca nu prea am fost pe langa computerul de acasa in ultimele zile (la serviciu nu intru pe blog din motive de monitorizare a traficului de catre corporatie), am ratat sarbatorirea zilei de nastere in direct alaturi de voi.

Stiu ca multi ati vazut pe facebook ca e ziua mea si ati vrut sa-mi lasati mesaje pe “perete”. Din pacate nu s-a putut. Habar n-am de ce. N-am facut eu vreo setare speciala. De fapt, n-am mai intrat in “account settings” de cand mi-am creat profilul cred … Cred ca fost o conspiratie a feisbucului.

Vreu sa multumesc tuturor celor care mi-au lasat mesaje private pe FB, mesaje offline pe YM, pe twitter, celor care mi-au trimis emailuri si celor care mi-au dat telefoane (mai ales cele de azi noapte au fost o surpriza placuta ). Asa multe ca anul acesta cred ca n-am primit niciodata Mi s-a marit si numarul de prieteni, ce-i drept, datorita blogului si retelelor de socializare.

Asadar am implinit ieri 23.04.2010 (si conform buletinului azi 24.04.2010) nemaipomenita varsta rotunda de 35 de ani. Vorba unui coleg “am devenit femeie”

Am sarbatorit de 2 ori evenimentul. Aseara cu cativa prieteni mai vechi intr-un restaurant si astazi cu prieteni mai noi, la invitatia Sanei, intr-un loc foarte misto care se cheama Ferma animalelor. Si care chiar asta e: o ferma cu animale   E in comuna Pantelimon, la vreo 20 de minute de mers cu masina de la mine de acasa. Daca aveti copilasi, trebuie neaparat sa vizitati locul acesta pentru ca vor fi super incantati. Pe langa faptul ca vor putea vedea cai, magari, porci, rate, gaste, pauni, porumbei etc, se pot plimba calare pe un ponei sau se pot juca in spatiul amenajat special. Iar parintii pot sta la un suc intr-un foisor. Biletul de intrare costa doar 5 ron.

De mentionat ca acolo miroase … ca la ferma   M-am amuzat foarte tare cand m-am gandit cat de obisnuita sunt cu mirosul de Bucuresti (gaze de esapament, gunoaie, poluare), care a ajuns sa mi se para normal, si cum am strambat din nas cand am simtit aroma de balegar, de animal si de iarba :lol:

Pe langa faptul ca am petrecut alaturi de oameni dragi mie, am primit si niste cadouri faine. Ca de exemplu un monitor LCD care l-a inlocuit pe cel cu tub, antic si greu (care acum zace fix in mijlocul camerei pentru ca nu stiu unde sa-l pun ) si un voucher pentru o sedinta de masaj si manichiura la un SPA Abia astept sa ma rasfat!

Cumva, am reusit sa trec peste ziua asta, pe care o credeam deprimanta. Dar nu a fost deloc asa. Si pentru asta trebuie sa fiu recunoscatoare prietenilor mei, care ma iubesc si ma accepta, care ma sustin sau ma cearta, care ma surprind uneori cu gesturi frumoase, fix atunci cand eu nu le mai cred posibile.

N-am apucat sa povestesc cum am facut eu sambata trecuta curatenie generala in casa. Oricum, pentru linistea voastra, sa stiti ca am spalat geamurile fix inainte sa inceapa ploaia. Ca sa pastrez traditia.

Intr-un exces de zel am scos si plasa de la geam (e din aia cu cadru). Ca era jegoasa si trebuia spalata. Am bagat-o in cada si am frecat-o cu detergent. Toate bune si frumoase pana in momentul in care a trebuit sa o pun la loc. M-am chinuit vreo 5 minute sa o potrivesc in balamale, dar bineinteles ca n-am reusit. Asa ca am asezat-o langa calorifer si mi-am vazut de treaba.

Ieri am vazut la blocul de vis a vis cum o tanti se chinuia sa puna plasa in balamale. M-am uitat cu atentie sa vad care e procedeul corect. Dupa ce s-a chinuit 5 minute, l-a chemat pe barbat-su, care a reusit cumva sa efectueze operatiunea.

Am vorbit cu mama la telefon si am intrebat-o cum face ea cu plasele dupa ce le spala. Pai se chinuie nitel, vede ca nu reuseste si apoi il pune pe tata sa le potriveasca in balamale.

Aha. Deci am procedat corect. M-am linistit. It’s a man’s job

Petunia lui iLL

 Photo by LeX

Sos Kiseleff 17.04.2010

Azi dimineata in autobuzul aglomerat, 2 doamne discutau chiar langa mine. Fara sa vreau le-am auzit. Una dintre ele era suparata pentru ca fusese la medicul de familie sa ia o trimitere pentru spitalul Filantropia … Am devenit atenta. Povestea ca tocmai i s-a descoperit un fibrom si ca ii e frica de operatie …

Ma uitam la tristetea ei si parca ma vedeam pe mine acum un an si ceva … Nu m-am putut abtine, am atins-o usor pe mana, mi-am cerut scuze ca ma bag in discutia lor si i-am spus:  sa stiti ca si eu m-am operat anul trecut la profesorul Peltecu si a fost bine. Mergeti cu incredere si cu curaj!

Doamna s-a uitat mirata la mine. Parca nu-i venea sa creada ca o straina oarecare o incurajeaza. Tin minte ca anul trecut eram disperata sa vorbesc cu cineva care facuse o operatie din asta, dar nu am gasit pe nimeni. Intram pe forumuri ca sa citesc despre experientele altora.

Dupa ce si-a revenit din soc, a inceput sa-mi puna o multime de intrebari (inclusiv “cat ati dat?”). I-am raspuns la toate, in mijlocul unui autobuz aglomerat care ma ducea spre birou …

Inainte sa cobor i-am urat sanatate si i-am mai spus o data sa aiba curaj ca trece repede.  Eu sper ca am facut o fapta buna si am ajutat-o cumva. Cel putin asta a fost intentia mea.

Sau poate ca sunt prea bagareata …. Cam am tendinta in ultima vreme sa ma bag in problemele altora pentru a-i ajuta. Desi nu e treaba mea s-o fac.

In rest, lucrurile decurg normal, la birou e in continuare haos si atmosfera deprimanta, dar deja asta a devenit rutina.

Se fac aproape 3 ani de cand scriu in jurnalul acesta public. In tot acest timp am cunoscut oameni noi, m-am imprietenit cu unii, m-am certat cu altii si am facut tot felul de lucruri cu bloggeri: karaoke, seara de supa, plimbari cu poze prin Bucuresti, petreceri, mancat de mici cu twitter-isti (papanasii i-am ratat), vizionare de film la sala VIP … Ideea e ca m-am simtit bine de fiecare data cand m-am intalnit cu persoane cunoscute in mediul acesta virtual. Si mi-ar placea sa ma mai intalnesc cu ei.

Da fapt chiar ma gandeam cat de misto ar fi o vacanta petrecuta alaturi de o gasca de bloggeri preferati …  Mi-ar placea sa ne urcam toti intr-o masina cool si sa pornim la drum prin tara, sa dormim in pensiuni micute si ieftine, sa facem plaja pe malul raurilor, sa mancam salata de rosii zemoase si branza asezati pe iarba, sa vizitam muzee pustii si la sfarsitul zilei sa ne conectam la internet mobil si sa pune poze pe blog    Ca doar suntem bloggeri

Ce n-am vazut niciodata si mi-ar placea tare mult:

- Poiana Narciselor - situata la 60 de km Brasov, in satul Vad, comuna Sercaia. La sfarsitul lui mai, cand infloresc narcisele, cred ca e superb acolo.

- orasul Sibiu. In adolescenta mea tumultoasa m-am iubit cu un sibian care, la vremea respectiva, ma tot chema acolo pentru ca e frumos. Nu m-am dus, ne-am intalnit pe “teren neutru”, relatia dintre noi s-a sfarsit hilar, dar i-am promis ca intr-o zi o sa vin.  Au trecut vreo 15 ani …

- rezervatia naturala Retezat. Am vazut-o doar in poze si in filmuletele facute de fratele meu in concediile lui.

- orasul Cluj. Pentru ca m-a invitat Crivat si mi-a zis ca-i fain. Trebuie sa ma conving

- portile cioplite in lemn din Maramures. Mie tinutul Maramuresului cu totul mi se pare un taram de poveste si vreau sa ajung acolo.

- Bucovina, pentru aer curat si mancare buna

Pe cine as lua cu mine in vacanta asta? Pai, daca as putea, pe toate doamnele si domnitele din pagina dedicata lor si pe toti cei din blogroll-ul meu Apoi pe toti cei care vor sa vina cu mine intr-un tur de tara si nu au chef de vacanta conventionala pe litoral. N-ar strica si cativa juni chipesi, posesori de blog, care sa conduca Mercedes-ul in timp ce eu le fac poze Pardon, voiam sa zic ca fac poze la peisaje …

Acest articol este scris pentru BlogTrip Timisoara, din partea sponsorului Mercedes-Benz Viano.

A trecut un Paste pe care nu vreau sa mi-l amintesc. Mai trist si mai deprimant decat toate sarbatorile de pana acum. Concluzia este ca nu ma mai simt acasa la Braila. Si ca sunt completely on my own.

Ceva bun tot a iesit din weekendul asta. Am citit o carte interesanta care se numeste “Mananca, roaga-te, iubeste” (Eat, pray, love in original). Am cumparat-o din Gara de Nord in asteptarea trenului si am inceput sa o citesc chiar pe peron. Cartea este autobiografica si prezinta povestea unei femei de 34 de ani (Elizabeth Gilbert), care decide sa-si schimbe viata si sa calatoreasca un an in 3 tari diferite, cate 4 luni in fiecare: in Italia pentru a descoperi placerile culinare (de altfel autoarea se ingrasa 12 kilograme in 4 luni de la pizza si paste ), in India pentru o renastere spirituala si in Indonezia pentru a gasi echilibru. Povestea e scrisa cu sinceritate si umor pe alocuri. Chiar daca am digerat mai greu capitolul despre India, pentru ca am o problema in a intelege meditatia, am citit cartea pe nerasuflate. Unele lucruri imi erau atat de familiare …

[...] e mai bine sa-ti urmezi propriul destin imperfect decat sa traiesti o imitatie perfecta a vietii altcuiva. Asa ca am inceput sa-mi traiesc viata mea. Asa imperfecta si stangace cum e, imi seamana la perfectie.

Oricum, am amintit toate lucrurile astea doar ca sa pot recunoste ca, in comparatie cu existenta lui Catherine (nota mea: sora ei), cu casa ei si cu casnicia ei reusita si cu copiii ei, eu sunt o figura destul de ratacita. Nici macar nu am o adresa proprie, ceea ce – la venerabila varsta de treizeci si patru de ani – e aproape o crima impotriva normalitatii. [...]

 Nu ma pricep deloc sa fac recenzii la carti, asa ca mai bine o cititi. Macar pentru a invata cea mai simpla meditatie posibila. “Care se rezuma la asta: stai asezat, taci si zambesti. [...] Zambesti cu fata, zambesti cu mintea si energia buna vine la tine si curata energia murdara”. Nu e o carte religioasa, nu e un tratat de spiritualitate sau vreun ghid motivational. E un roman frumos, sincer si accesibil.

Pai m-am trezit ca de obicei la 6.45 am, s-a deschis televizorul si duduia de la Antena 1 tocmai anunta ca RATB-ul face greva azi. Zi si tu, ce inceput mai bun de zi mi-as putea dori?

Dupa momentul de “aoleo, fix asta-mi lipsea“, m-am gandit foarte linistita ca azi ma duc cu taxiul la birou. Ca o doamna.

Intre noi fie spus, ziua de 1(intai) ale lunii la o corporatie e de obicei cea mai aglomerata si cea mai de cacao zi, pentru ca toata lumea intra in trepidatii: “cum am terminat luna? s-a facut target-ul? vezi ca vrea Parisu’ nush ce raportari, vezi ca trebuie calculate bonusurile distribuitorilor, vezi ca azi vreau cifrele alea, vezi ca … etc“. O zi plina de zen. Unde mai pui ca e si sfarsit de trimestru. Raportarile trimestriale sunt o inventie minunata a multinationalelor.

Deci era ZA DAY. Asa ca am mancat linistita, m-am spalat, m-am imbracat, m-am dat cu ruj si am inceput sa sun la taxi. De pe la 7.30 asa. Dupa un sfert de ora de “ocupat“, m-am gandit ca probabil si alte sute de mii de bucuresteni au avut ideea geniala de a se duce azi la serviciu cu taxiul. D’ooooh.

Zic: nu-i nimic. Ma duc cu metroiu. Alta idee geniala pe care au avut-o si alte catralioane de bucuresteni. Ca sa nu mai pun la socoteala ca metroiu nu trece nici pe la mine pe la bloc, nici pe la mine pe la birou … Eh, cam in momentul asta de filozofare mi-a dat si mie prin cap ca nu prea am cu ce sa ajung azi la birou. Si mi-au picat ochii pe adibasii mei care se odihneau cuminti pe hol. I-am pus in picioare, mi-am facut cruce, am zis un Doamne Ajuta si am plecat. Pe jos. Pantelimon – Piata Presei Libere: o ora si 45 de minute. Plus niste febra musculara. Bonus.

Am avut oarecum noroc ca a fost frumos afara si s-a putut merge decent. Pe Stefan cel Mare a fost chiar distractiv ca mergeam mai repede decat masinile. Cand am ajuns pe la Perla, mi-am sunat seful si i-am zis ca m-am apucat de plimbari pe racoare in dimineata asta, drept pentru care voi intarzia. Nu stia ca-i greva, dar a aflat si mi-a zis ca nu-i nici o problema, intelege nevoia mea brusca de sport . Cu ocazia asta am aflat si eu ca el nu era in Bucuresti.

Cand am ajuns la birou, colegii mei posesori de masina de la firma m-au intrebat gingas de ce nu am venit si eu cu taxiul sau metroul … Chiar asa, s-a plimbat cineva azi cu metroul intre 8-9 dimineata? Sa-mi povesteasa si mie cum e, ca maine daca se prelungeste greva, eu am si bagaj dupa mine. Deci nu mai tine treaba cu mers 2 ore cu valiza in spinare.

Am reusit si sa muncesc azi pentru tara si popor. La plecare m-am lipit de un coleg care m-a adus pana la Obor. De unde am luat-o frumusel pe jos again. Dar macar eram mai aproape de casa.

Si uite asa m-am plimbat eu azi prin Bucuresti … Pentru ca soferii de RATB vor salarii mai mari. Pai eu zic ca daca tot sunt asa de nemultumiti, sa se uite si ei pe bestjobs, sa se duca pe la interviuri, sa dea teste de engleza si excel, sa vada si ei cam cum stau treburile pe piata muncii. Si poate se linistesc Zic.

Da’ mie cine imi da inapoi banii pe abonamentul pe care nu l-am putut folosi azi? Hogea.

Voi cum ati petrecut de greva, draga?