Puss in Boots este un film de animatie pentru copii mari (cam ca mine asa :D ). Ca, de altfel,
mai toate filmele de desene animate aparute in ultimii ani. Avantajul filmului este ca personajul principal este deja cunoscut din Shrek. Dar chiar si asa, nu banuiesti ce ii poate pielea.

Am vazut miercuri seara in avanpremiera filmul si mi-a placut foarte tare. Chiar daca scenariul amesteca in el ingredientele a vreo 4 povesti, farmecul inegalabil al lui Puss te face sa treci cu usurinta peste acest amanunt. Si cand spun farmec, ma refer atat la privirea celebra cu ochii mari (awwwwwwwwwwwwwww), cat si la vocea sexy cu amprenta inconfundabila a lui Antonio Banderas.

Filmul ne prezinta povestea motanului Puss, care a fost gasit pe strada de o ingrijitoare miloasa de la un orfelinat si apoi adoptat, laolalta cu copiii de acolo si cu un ou grasan, Humpty Dumpty. Ei devin in scurt timp foarte buni prieteni si pornesc impreuna in cautarea gastei cu oua de aur. Peripetii, actiune, efecte 3D si mult umor. Asa pot descrie in cateva cuvinte ceea ce se intampla pe ecran timp de o ora jumatate.

Va recomand cu caldura versiunea subtitrata pentru a savura pe deplin vocile actorilor (Antonio Banderas, Salma Hayek, Zach Galifianakis) si jocurile de cuvinte.

Writer’s block is a condition, primarily associated with writing as a profession, in which an author loses the ability to produce new work. Definitie luata de pe Wikipedia.

Pentru mine blogging-ul nu este o profesie si totusi sufar din plin de “pana de inspiratie”. Si nu cred ca asta se datoreaza faptului ca nu mi se mai intampla nimic, ci pur si simplu am senzatia ca lucrurile pe care le fac nu merita a fi impartasite cu altii. Desi probabil ca le-as scrie intr-un jurnal mai intim decat acesta.

Serios acum, nu cred ca daca fac publica o informatie conform careia am fost duminica la Ikea si am cumparat o pilota (aka “Pufulica“) se imbogateste cu ceva continutul blogului. Sau ca ieri am plecat mai devreme de la birou ca sa ma intalnesc cu fratele meu si sa mancam ceva la Kopel’s. Sau ca va trebui sa-mi cumpar o rochie pentru o petrecere de “taierea motzului” si pentru Revelion. Acum mi se par nimicuri, altadata scriam posturi intregi despre banalitati din astea.

Nu stiu exact care este explicatia, dar nu mai simt nevoia sa comunic tuturor ce fac zi de zi. Sigur, am povestit cam tot ce mi s-a intamplat important in ultima vreme si o voi face in continuare.

Explicatiile astea mi le dau mie. Am simtit nevoia sa-mi pun “pe hartie” dilemele scriitoricesti.

*************************************************************

Saptamana asta pare fi cea a filmelor. Luni am fost la deschiderea festivalului Dakino si am vazut in avanpremiera “A Dangeorous Method“, un film care mie mi s-a parut greoi. N-am inteles mare lucru din el, desi ma dusesem cu sperante mari. E genul de film pe care nu l-as putea povesti pentru ca nu stiu despre ce a fost vorba. N-are rost sa ma dau snoaba si sa spun ca mi-a placut.

Aseara am continuat cu filmul “The Help“. Am tot citit impresii despre el si eram nerabdatoare sa-l vad. Nu m-a dezamagit. Mi s-a parut un film frumos, cu o poveste tulburatoare, jucat impecabil si filmat cu dichis. Pe alocuri cred ca a fost putin cam prea romantata povestea. Nu stiu de ce am impresia ca in societatea sudista a anilor ’60 lucrurile erau mult mai rele decat lasa filmul sa se inteleaga. Am remarcat aspectele discrete (poate prea discrete) ale discriminarii: taxiuri “for white only”, indicatoare pentru “coloured”, autobuzele in care negrii stateau doar pe locurile din spate etc. E un film pe care il recomand si pe care cred (sper) ca o sa-l vedem printre nominalizarile la Oscar (macar la rol secundar, daca nu la cel mai bun film).

In seara asta continua maratonul filmelor cu ceva mult mai light: Motanul Incaltat (Puss In Boots) la care ma duc sa ma relaxez si sa ma delectez cu vocea lui Banderas.

*************************************************************

Mai pe seara asa, poate intrati pe livelog.tv sa vedeti o emisiune despre filme care se numeste “Casa de bilete“, realizata de echipa raluka.ro. Incepe pe la ora 22.00 si un pic. O sa participe si Dorin in calitate de invitat.

Cand am acceptat sa fac parte din campania Danone – BlogJuan, nu mi-am imaginat ca va fi asa de greu sa ma decid cui acord votul meu si, respectiv, sansa de a pleca la Paris. Pentru ca Parisul este orasul meu preferat si as fi vrut sa aiba si altii sansa de a fi acolo cu cineva drag. Si pentru ca, da, sunt o romantica incurabila.

Nu cred ca declaratiile de iubire sunt ceva desuet, cred doar ca in secolul 21 s-au schimbat putin modurile prin care putem fi romantici. Romantismul nu inseamna mutzunachi roz daruiti de Valentine’s Day sau clasicul trandafir rosu daruit la prima intalnire (un cliseu care ma scoate din minti – pe vremuri ma rugam sa nu vina junele cu trandahiru’ ca sa nu fiu nevoita sa ma plimb tot orasul cu floare aia in mana, lucru cam incomod). Mi se pare romantic mai degraba un buchet de flori multicolor luat din piata in timp ce facem cumparaturile saptamanale (asa, fara nici o ocazie – doar pentru ca erau frumoase) sau o plimbare de o ora, in adidasi, prin Herastrau

M-am uitat, asadar, cu infrigurare la sectiunea blogeri romantici, in speranta ca voi citi acolo despre gesturi frumoase, despre povesti de dragoste, despre oameni sensibili si buni. Din pacate, am fost dezamagita. In primul articol citit de mine, un tinar marturiseste cu candoare ca iti trebuie bani ca sa fii romantic. Eu credeam ca dimpotriva. Numai ca perceptia actuala este ca trebuie sa daruiesti cadouri scumpe ca sa fii romantic. Avand in vedere ca eu am trecut demult de vremea cand partenerii mei nu isi permiteau sa ma scoata la un restaurant, am avut asa un zambet in coltul gurii si am zis “e tanar, o sa creasca”. Dar am trecut mai departe. Nu m-a convins. Am citit tot ce au scris si ceilalti, dar nu stiu de ce, nu m-a “prins” nici unul. Sorry, guys! Cred ca sunteti toti niste baieti de treaba, dar acesta este un concurs cu o miza destul de mare. Ma asteptam la tot ce e mai bun.

Asa ca am trecut in tabara cealalta, a “tartei cu lamaie”

Si m-am amuzat citind peripetiile lui Augustin, am zambit la marturisirea lui Vlad Cucu, dar cel mai mult si mai mult m-a impresionat sinceritatea lui Ovidiu Sirb:

[...] am ales să ies la înaintare cu tot umorul pe care îl am la dispoziţie, pentru că de romantismul meu nu are nevoie nici blogosfera, nici Cremosso, nici bloggeriţele din juriu, nici tu. De romantismul meu are nevoie Corina, şi al ei e tot.

Asa de frumos si adevarat mi s-a parut! Si mi-am dat seama instant ca mi-am gasit favoritul: cel mai amuzant romantic Sau cel mai romantic amuzant

In concluzie, votul meu merge cu drag catre Ovidiu Sirb (si catre Corina, implicit ). Iti urez distractie placuta la Amsterdam! Si apoi mergeti voi doi, asa romantic, la Paris Pentru mine

Dezavantajul plecarilor in “interes de serviciu” este ca nu apuci sa vezi mare lucru din orasele in care calatoresti. Am ajuns la Budapesta luni seara si am plecat miercuri dupa amiaza. Marti am stat in sedinta de la 8.30 dimineata pana la ora 19.00, cand deja era intuneric afara

Din ce am reusit sa vad din taxi, pot sa spun ca Budapesta este un oras in care as reveni cu placere intr-un city break. Este cochet, curat si foarte bine conservat. Stradutele din centru m-au dus cu gandul la Paris. Cladirile vechi, adevarate bijuterii arhitectonice au fost restaurate, iar cladirile noi si moderne se integreaza discret in peisaj. N-am vazut discrepantele de la noi.

Hotelul Novotel Danube in care am stat este situat chiar pe malul Dunarii, vis a vis de cladirea Parlamentului, care arata foarte frumos noaptea.

Read the rest of this entry »

Pana acum vreun an jumate, nu ma uitam la meciuri de fotbal decat foarte rar. Ori era vreun meci important al nationalei, ori ma nimeream cu prietenii pe vreo terasa unde exista si un televizor care transmitea ceva partida de prin campionatul intern sau de pe aiurea.

Ei, lucrurile s-au mai schimbat putin (de fapt mai mult decat putin ) de cand convietuiesc pasnic in aceeasi casa cu domnul neinrudit

Ideea e ca lui ii place sa urmareasca meciuri de fotbal, sa bea un Heineken si (mai nou) sa comenteze pe Twitter cu alti domni fazele mai importante. La inceputurile relatiei noastre stateam si eu acolo pe canapea, in fata televizorului, dar ori cu laptopul in brate, ori cu vreo carte … Ma rog, nu urmaream fazele cu atentie. Si DA, am pus si eu clasica intrebare muiereasca “ce e ala offside”.

De multe ori cand era meci veneau prieteni in vizita sau mergeam noi pe la altii, asa ca aveam ce face in timpul jocului (mai o barfa, mai un pateu, mai o popcoarna …). Asta pana cand ne-am lovit de superstitia ca “de cate ori ne strangem, pierde Steaua”.   In caz ca nu stiati de ce pierde Steaua meci dupa meci, de la noi se trage

La un moment dat am inceput sa ma uit mai cu atentie. In special la jocurile echipei preferate a lui Dorin: FC Barcelona. Ei, si dupa ce am vazut cum poate sa joace o echipa am zis si eu, citez din clasici “da, tata, asa arata fotbalul”. Cel putin la FC Barcelona – Real Madrid m-am minunat de cum pot sa alerge oamenii aia si ce pofta de joc au. Acum nu ma mai intristez foarte tare cand ma anunta domnul ca “avem meci” – in traducere libera “televizorul ramane deschis pe asta si nu pe altceva”. Evident, am un televizor in dormitor daca am chef de telenovele, dar nu e cazul.

Asa ca atunci cand am primit invitatia echipei de la OxygenPR de a participa la vizionarea meciului Manchester – Otelul Galati sponsorizata de Heineken, s-a potrivit cum nu se poate mai bine. Fotbalul ne place, berea Heineken nu ne lipseste din frigider de obicei (deci suntem fani), socializarea ne place (ca suntem blogeri amandoi), asa ca erau reunite toate conditiile unei seri faine. Si chiar asa a fost. Ma rog, cu exceptia faptului ca eu m-am ofticat maxim cand Otelul a pierdut cu 2-0 (eu mizasem pe un 1-0 sau egalitate) pentru ca nu mi-a placut cum a jucat Manchester nici in prima partida (cea de la noi de pe National Arena). Practic marea echipa nu a fost in stare sa dea decat un gol “pe bune”, restul au fost din penalty sau autogol (jenant, zic eu, pentru o echipa cu pretentii ca Manchester).

Oricum, atmosfera aseara la Stadio Sports Bar era relaxata. Lumea bea bere, manca nachos si socializa. Uneori, baietii se mai uitau si la meci Arhi a fost singurul care a ghicit scorul corect si care s-a bucurat zgomotos cand Manchester a “inscris” cel de-al doilea gol, asa ca a primit premiul de six-pack oferit de sponsor.

Am remarcat cu placere gestul frumos al organizatorilor de a ne pune la dispozitie taxiuri (gratuit) la finalul serii astfel incat sa ajungem acasa in siguranta indiferent cate beri Heineken am consumat Si am cam consumat

Multumim inca o data pentru invitatie!

Nici nu stiu cand a trecut anul asta. Parca ieri eram la Sarata la petrecerea de Revelion. Am senzatia ca abia m-am obisnuit sa scriu data cu 2011 (stii sentimentul acela cand se schimba anul si treci data “pe curat” prima oara?) si deja trebuie sa exersez cu 2012

A fost un an frumos in care mi-am luat casa si mi-am schimbat jobul. 2 chestii care mi s-au intamplat atat de firesc anul asta si care pareau atat de imposibil de realizat acum un an … Hmm, dar nu vreau sa devin nostalgica, vremurile cand scriam balarii deprimante pe blog s-au cam dus

Ce-am mai facut in ultima vreme? Am muncit, m-am odihnit, am fost la teatru si la film, am gatit, am mers la cumparaturi, la petreceri (in ultimele 3 weekenduri la rand) … Viata de om normal.

La birou incep sa se lege lucrurile, am terminat deja perioada de acomodare si am din ce in ce mai multe de facut. Ceea ce e bine pentru ca imi da sentimentul de utilitate de care aveam nevoie. Inca imi mai compar fostul si actualul sef si ma mir intruna cum de am rezistat aproape 2 ani sa fiu subalterna unui om care nu stia sa faca nimic. Acum ma minuneaza normalitatea.

Acasa e cald si bine din toate punctele de vedere. Asa ma bucur cand plec de la serviciu si stiu ca in 20 de minute ajung la el si ii povestesc prostiile de peste zi. Si el imi spune mie ce a facut. Apoi ne cuibarim pe canapea si vedem un film. Sau el butoneaza pe laptop si eu citesc. Banalitatea si rutina au farmecul lor.

A fost haios cand a venit un nene cu recensamantul si ne-a intrebat care e situatia noastra domestica Era atat de dezamagit ca nu suntem casatoriti (era mai simplu pentru el sa bifeze formularele alea), incat nici macar nu ne-a trecut la uniune consensuala. A scris ca Dorin locuieste cu o “persoana neinrudita” Motiv de bancuri toata ziua, evident. Neinruditule! Faza e ca eu nu m-am invrednicit sa-mi fac buletin de Bucuresti si omul acela a vazut ca-s din provincie, asa ca n-a mai intrebat daca eu am vreo locuinta in Bucuresti …

Si fara nici o legatura cu nimic din ce am scris mai sus: saptamana viitoare plec 3 zile la Budapesta la un workshop. Sper sa apuc sa vad ceva din oras, desi agenda va fi incarcata. Macar o poza sa fac si eu